ONISIFOR GHIBU – SAVANT, EDUCATOR, MILITANT ROMÂN PENTRU NAȚIUNE. ANIVERSAREA A 140 DE ANI DE LA NAȘTERE (1883-2023)

La aniversarea a 140 de ani de la nașterea lui Onisifor Ghibu, rândurile de față îşi propun evocarea acestei personalități proeminente a istoriei și culturii românești, dar și a militantului neobosit pentru crearea și consolidarea României Mari[1]. Sunt prezentate activitățile din cadrul proiectelor inițiate cu acest prilej în cadrul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe, jud. Covasna, detaliile putând fi accesate online.

Personalitate complexă a ştiinţei şi culturii româneşti, actant și martor al istoriei secolului al XX-lea, traversând cu dârzenie neclintită șapte regimuri sub vicisitudini greu de perceput astăzi, și cu atâta amar îndurate de către cei implicați, solid spirit enciclopedic, având contribuții majore în diverse domenii, de la pedagogie, filosofie, istorie, istoria bisericii la organizarea învățământului național pe baze noi, publicistică militantă, culturală și religioasă, activitate politică etc., Onisifor Ghibu a făcut parte dintre actanții Generaţiei de Aur care au trăit și luptat în efervescenţa creatoare a epocii de prefigurare şi apoi de înfăptuire a Unităţii Naţionale la 1 Decembrie 1918, numărându-se printre Corifeii Marii Uniri.

A avut o viață de epopee, activând la cote înalte ca dascăl, pedagog, om politic, academician, educator al tinerilor și al națiunii, jurnalist, memorialist, organizator de instituții și de țară, luptător permanent pentru dreptatea și binele Neamului.

Destinul său a fost marcat de numeroase dificultăți, care nu l-au doborât, ci l-au stimulat să meargă mai departe, cu noi forțe, ghidat de spiritul lui Gheorghe Lazăr și al lui Avram Iancu: epoca Imperiului Austro-Ungar, cu lupta pentru Unire, perioada interbelică și lupta contra revizionismului, pentru clădirea unui sistem educațional românesc solid ca bază a societății prezente și viitoare, cele două războaie mondiale, instaurarea regimului comunist cu perioade de detenție și excluderea din viața publică, interzicerea publicării și difuzării operei și supravegherea continuă a familiei de către Securitate.

Onisifor Ghibu s-a născut la 31 mai 1883 în Săliștea Sibiului, într-o familie de țărani având cultul muncii, dar și dorința (susținută de condiția materială mai bună) ca unii dintre copiii lor să reușească depășirea unui statut socio-profesional secular, aparent imuabil[2]. Prenumele, relativ rar, pe care l-a primit prin botez, Onisifor (Sfântul Onisifor – gr. „Cel aducător de folos”, prăznuit de trei ori în an, una dintre date fiind 7 septembrie)[3] îl va cinsti și ilustra, potrivit înțelesului său fixat de sfântul patron onomastic, cu asupra de măsură, în întreaga sa existență.

După absolvirea cursurilor școlii primare în satul natal (1893), a urmat clasele de liceu la Sibiu și Brașov, la Colegiul „Andrei Șaguna”, unde a absolvit (1902). A urmat studii de Teologie la Seminarul Andreian de la Sibiu și cele superioare, în Litere, Filosofie, Istorie și Pedagogie la București, Budapesta, Strasbourg și Jena, luându-și doctoratul la Jena (1909). Motto-ul tezei de doctorat și crezul său au fost un citat din opera istoricului scoțian Thomas Carlyle: „Omul să nu se plângă împotriva vremurilor în care i-a fost dat să trăiască. Sunt rele vremurile? Ei, bine, de aceea suntem noi aici, ca să le facem mai bune”[4].

În timpul perioadei petrecute la Sibiu și la Budapesta, dar și mai târziu, în perioada studiilor în Germania, Onisifor Ghibu și-a concretizat vocația de mare și neobosit publicist (care se va manifesta continuu, după debutul în paginile „Telegrafului Român” de la Sibiu, în iulie 1903, pe întreaga durată a carierei sale, încheiată oficial prin pensionarea forțată din 1944), desfășurând o intensă activitate de profil la mai multe ziare („Telegraful Român” – Sibiu, „Lupta” – Budapesta, Tribuna” – Arad etc.) în sprijinul învățământului românesc, pentru cauza dobândirii drepturilor social-economice, național-politice și culturale ale românilor transilvăneni, basarabeni și bucovineni și a Unirii cu Patria-Mamă[5].

Întors acasă în 1909 ca doctor în filosofie și pedagogie, a fost numit inspector (referent) al școlilor subordonate Arhiepiscopiei Ortodoxe a Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. Existența școlii românești era grav amenințată, datorită prevederilor legii Apponyi, care urmărea deznaționalizarea ei, respectiv maghiarizarea prin școală. Activitatea organizatorică, de îndrumare și publicistică desfășurată de Onisifor Ghibu în acei ani a avut drept efect salvarea, în mare măsură, de la pieire a școlii românești transilvănene[6].

În 1911 s-a căsătorit la Brașov cu Veturia Nicolau, artistă (cântăreață de lieduri și profesor de canto)[7], având împreună patru copii: trei băieți (Octavian, Mihai, Onisifor Junior – Forel) și o fată (Ileana – Nana). Familia, foarte importantă pentru Onisifor Ghibu, i-a stat alături și l-a susținut, chiar dacă el nu a reușit să fie aproape de ea așa cum și-ar fi dorit, datorită solicitărilor diverse în plan profesional și social-politic. Greul l-a purtat soția Veturia; mai târziu, cei doi fii, Octavian și Mihai vor duce la bun sfârșit misiunea de publicare a operei inedite a tatălui lor.

Octavian Ghibu a devenit, în 1912, secretarul Secției Școlare a „Astrei” și membru în comitetele de redacție ale revistelor „Luceafărul”, „Românul” și „Transilvania”, în paginile cărora a susținut, sub diferite pseudonime, acțiunile întreprinse în calitatea lui de inspector al școlilor. A legat în acest timp și a consolidat relațiile de colaborare cu organizații și publicații din Bucovina și Vechiul Regat. A activat ca inspector al școlilor confesionale ortodoxe din Transilvania și ca profesor la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu.

Războiul mondial început în vara anului 1914 a întrerupt această activitate și l-a obligat să se refugieze cu întreaga familie în România și apoi în Basarabia. La începutul lui noiembrie 1914 își începe activitatea cultural-politică la București, unde a fondat, împreună cu Constantin Bucșan și Gheorghe Popp, revista săptămânală de politică și cultură „Tribuna”, desfășurând o intensă propagandă în vederea intrării României în război alături de Antantă, pentru eliberarea Transilvaniei. Concomitent a publicat și câteva cărți pe teme de istoria școlii și a fost cooptat în comitetul de redacție al „Revistei Generale a Învățământului” și al „Buletinului Casei Școalelor”. După intrarea României în război, a făcut parte din redacția „Gazetei Ostașilor“, alături de Nicolae Iorga, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu și alți câțiva scriitori de seamă.

Atitudinea combativă deschisă a lui Onisifor Ghibu împotriva regimului austro-ungar, asidua activitate pentru intrarea României în război de partea Antantei și realizarea Marii Uniri i-au atras condamnarea la moarte în contumacie pentru „înaltă trădare” de către Curtea Militară Maghiară din Cluj, în 1915, în același proces cu Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu, Avram Imbroane ș.a.

Etapa activității în Basarabia a lui Onisifor Ghibu ne interesează în egală măsură cu acest prilej de evocare, ea fiind nucleul luptei sale pentru realizarea României Mari[8]. Pentru Ghibu ea a avut punctul de plecare în Bucureștii toamnei anului 1916. Apropierea ocupării Capitalei Vechiului Regat de către trupele germane l-a obligat pe Onisifor Ghibu, în octombrie, să se refugieze în Moldova cu întreaga familie, între care trei copii mici, unul de curând născut. De la Iași, la 12 martie 1917 a trecut în Basarabia, unde avea rude și unde a desfășurat o vastă activitate în direcția redeșteptării conștiinței naționale a românilor basarabeni și a obținerii autonomiei lor culturale și apoi politice.

La Chișinău a ajuns, rapid și firesc, în relații în strânsă colaborare cu nucleul de patrioți din jurul săptămânalului „Cuvânt Moldovenesc”, în frunte cu Pan Halippa. Aici a avut ocazia să colaboreze cu o altă personalitate marcantă a epocii luptei pentru Marea Unire, Romulus Cioflec, eminent profesor, literat și publicist, originar din vatra sud-est transilvăneană de intelectuali de înaltă clasă care este localitatea Araci din actualul jud. Covasna. Onisifor Ghibu a fost inițiatorul Partidului Național Moldovenesc, al politicii de îndrumare pe linie națională în Basarabia a revoluției sociale ruse și principalul organizator al acțiunilor care au dus la naționalizarea învățământului încă din toamna anului 1917, la introducerea alfabetului latin în școală și în administrație. A adus în Basarabia prima tipografie cu litere latine și a scos primele periodice și manuale școlare tipărite cu acest alfabet. A scos, în 1917, „Școala Moldovenească”[9], prima și singura publicație pedagogică a vremii, având circulație pe întreg teritoriul locuit de români. La 1 octombrie 1917 a scos foaia politică „Ardealul”, transformată în cotidian, la 24 ianuarie 1910, sub numele de „România Nouă”, al cărei subtitlu era „Organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”, și în care, în ziua primei apariții, s-a publicat cea dintâi „Declarație” de unire într-un singur stat a tuturor românilor, redactată de el[10].

După pacea de la Buftea-București, din 7 mai 1918, datorită nucleului din jurul „României Noi”, Chișinăul a devenit centrul politicii de unire a tuturor provinciilor locuite de români.

Imediat după Unire, în ianuarie 1919, Consiliul Dirigent al Transilvaniei l-a chemat pe Onisifor Ghibu din Basarabia, fiind ales membru al acestuia și secretar general al Resortului Instrucției Publice, însărcinat cu reorganizarea întregului învățământ din Transilvania. Până la desființarea, în aprilie 1920, a Consiliului Dirigent, a desfășurat o intensă activitate de organizare și îndrumare, transformând învățământul confesional românesc în învăţământ de stat, creând o largă rețea de școli românești de toate categoriile și păstrând în același timp pentru minoritățile naționale o vastă rețea de școli confesionale și de stat. Alături de Sextil Pușcariu și Valeriu Braniște are cele mai mari merite în crearea și organizarea Universității românești din Cluj, al cărei profesor de pedagogie a devenit[11].

În 1919 a fost ales membru corespondent al Academiei Române[12]. Pentru meritele sale, Onisifor Ghibu a primit ordinele „Ferdinand” în grad de Comandor, „Coroana României” în grad de Mare Ofițer și „Steaua României” în grad de Comandor.

În perioada 1920-1945, ca profesor și pedagog militant la Universitatea Daciei Superioare din Cluj, a devenit inițiatorul și susținătorul concepției despre necesitatea unei pedagogii specifice caracteristicilor poporului român și al unei educații a întregii națiuni. Pe lângă activitatea didactică, a desfășurat în toată această perioadă și o intensă activitate pe plan național: organizarea apărării împotriva ofensivei organizațiilor ce urmăreau revizuirea Tratatelor de pace; organizarea „Ligii Antirevizioniste Române”[13]; extinderea în Basarabia a Asociațiunii „Astra” (în 1926-1927)[14]; reunificarea religioasă a românilor. A desfășurat și o remarcabilă activitate de propagator cultural, prin conferințe ținute în întreaga țară, ca președinte al Secției Școlare a Astrei, ca vicepreședinte pentru Transilvania al Ligii Antirevizioniste Române, ca membru al „Extensiunii Universitare” clujene ș.a. Din vara anului 1940, Onisifor Ghibu a susținut constant lupta pentru eliberarea Basarabiei de sub ocupația bolșevică.

A publicat numeroase cărți și articole în presa din țară, pe teme școlare, bisericești, minoritare, general-culturale și memorialistice. Până în 1945 bibliografia sa număra circa 100 de volume și broșuri și 1500 studii și articole în circa 150 de periodice, dintre care la 11 era membru fondator sau membru în colectivul de redacție[15].

Fire marcată de inflexibilitate în respectarea principiilor sale, o sinceritate cu accente de duritate şi un acut simţ al dreptăţii, manifestat permanent, Onisifor Ghibu nu a ezitat să ia atitudine împotriva unor nereguli şi comportamente din mediul universitar și politic neconforme eticii și moralei sale, fapt care i-a atras antipatia periculoasă a unora dintre colegi şi a generat conflicte, care i-au afectat cariera şi situaţia personală în contextul reorientărilor ideologice și al bulversării scării de valori a epocii. Pe fondul declanșării „luptei de clasă” a fost lansată o intensă campanie de defăimare împotriva sa, care a făcut uz de grave acuzații nefondate, precum acelea de șovin, simpatizant legionar, partizan al lui Ion Antonescu, adept al imperialismului etc. Consecința previzibilă a fost eliminarea sa din rândurile cadrelor didactice de la Universitatea din Cluj (1945), devenind astfel primul profesor epurat de comuniști din această universitate prestigioasă, care îi datora reînființarea. Onisifor Ghibu a devenit persona non grata, iar opera sa, clădită pe durata vieții, pusă în slujba renașterii și propășirii naționale, a fost interzisă. Calvarul perioadei de tranziție spre instaurarea regimului comunist (1945-1948) i-a adus arestarea la Sibiu (22 martie-22 aprilie 1945), fiind anchetat și internarea în lagărul de la Caracal (23 aprilie-30 octombrie 1945)[16]. Petru Groza, solicitat să îl ajute, a ridicat din umeri, afirmând că nu are ce face întrucât Onisifor Ghibu este pe lista neagră a celor care au contribuit la declanșarea războiului antibolșevic. Să ne amintim că făuritorii României Mari au sfârșit, în majoritatea lor, în închisori sau în urma persecuțiilor de tot felul, fiind sistematic urmăriți, arestați și condamnați de către sovietici. Iar Onisifor Ghibu și familia sa nu au făcut excepție. În 1948 a fost scos din Academia Română.

La 31 octombrie 1956, în contextual evenimentelor din Ungaria, Onisifor Ghibu a făcut un gest singular în istoria „lagărului socialist”, trimițând prin intermediul Ambasadei Sovietice la București, lui Nikita Hrușciov și Nikolai Bulganin, o scrisoare în care expunea argumente și cerea retragerea trupelor sovietice din România, ca și repararea unei nedreptăți istorice prin retrocedarea teritoriilor răpite în 1940, Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța[17]. A fost arestat și condamnat de Tribunalul Militar din Sibiu la 5 ani închisoare, având șanse mari de a muri în urma tratamentului de exterminare aplicat în detenție, ca atâția dintre Corifeii Marii Uniri. După 2 ani de închisoare (decembrie 1956-ianuarie 1958) la Văcărești și Făgăraș, a fost eliberat prin intervenția in extremis la Gheorghe Gheorghiu-Dej a prim ministrului Petru Groza, aflat pe patul de moarte.

Onisifor Ghibu a revenit la Sibiu, unde a trăit, într-o apăsătoare și nemeritată quasiizolare încă un deceniu și jumătate. A continuat să scrie și, când problemele de vedere nu i-au mai permis, a imprimat pe bandă de magnetofon, lăsând mii de pagini de manuscrise și ore de înregistrare, tematica abordată fiind în mare parte cea memorialistică. N-a încetat nici un moment lupta – întotdeauna argumentată, cu oficialitățile comuniste, plasându-se în rândurile veritabilei „rezistențe intelectuale” din epocă, în pofida presiunii și a supravegherii permanente ale Securității. Cu toate condițiile extrem de grele, materiale, locative și spirituale, în care a fost obligat să trăiască, a continuat să lucreze un deceniu, lăsând o bogată arhivă, o operă memorialistică valoroasă, dar și corespondență și altele, care așteaptă încă să fie cercetate și valorificate extensiv de specialiști: istorici, filosofi, pedagogi, istorici ai Bisericii, istorici literari, istorici ai culturii, folcloriști ș.a. A trecut la cele veșnice la 31 octombrie 1972, fiind înmormântat în Cimitirul Municipal din Sibiu.

Prin strădaniile fiilor Octavian și Mihai Ghibu, din 1974 a început procesul anevoios de aducere în actualitate, cunoaștere și recunoaștere la adevărata valoare a personalității și operei lui Onisifor Ghibu. Pe primul plan au stat manuscrisele, până în 2009 fiind publicate 25 de titluri. Totodată, au început să apară articole în presă curentă, în revistele culturale și de specialitate. Un moment major îl constituie centenarul nașterii sale, inclus în calendarul de aniversări UNESCO pe anul 1983. S-a creat astfel posibilitatea organizării unor manifestări comemorative la scară națională. S-au putut organiza manifestări festive la principalele universități din țară, s-au publicat două cărți în legătură cu viața și opera sa. S-au ținut numeroase conferințe publice, comunicări științifice și s-au publicat diferite studii și articole comemorative în toate publicațiile culturale, cele mai multe limitate sau chiar oprite de cenzură, evenimentele nefiind agreate integral de autorități[18].

După evenimentele din decembrie 1989 s-a înregistrat o puternică revigorare a interesului pentru viața și opera lui Onisifor Ghibu, atât în țară, cât și în Republica Moldova, unde s-a creat Biblioteca „Onisifor Ghibu” de la Chișinău[19] și s-au editat/reeditat multe dintre textele sale, cu caracter memorialistic și istoric. Să mai amintim eternizarea numelui lui Onisifor Ghibu în denumiri de instituții de educație (licee la Sibiu, Oradea, Chișinău), biblioteci, străzi, înființarea Fundației „Onisifor și Octavian Ghibu”, dezvelirea unor busturi la Oradea, Cluj-Napoca și a unui monument la Chișinău etc. După 1996, când survine trecerea la cele veșnice a lui Octavian Ghibu, sarcina valorificării operei și memoriei marelui savant a fost preluată de Mihai Ghibu până în 2009, când, odată cu trecerea la cele veșnice a acestuia, evenimentele publice și editoriale au scăzut în frecvență[20]. Se remarcă și contribuțiile dr. Crișan Mircioiu, eminent chirurg și profesor clujean, soțul Ilenei (Nana), fiica lui Onisifor Ghibu[21]. La acestea se adaugă realizarea, în 2018, de către Ioana Rădulescu și Irina Cristescu, strănepoate ale lui Onisifor Ghibu, a unei frumoase și bogate pagini web, cuprinzând imagistica familiei Onisifor Ghibu, precum și numeroase și foarte utile date biografice[22].

Personalitatea complexă și Moștenirea Onisifor Ghibu, opera edită și inedită, colecția de articole de presă, fondul de documente și cel epistolar, ca și multe altele, așteaptă încă o valorificare extensivă, pe măsura importanței lor.

Corneliu BELDIMAN

[1] Datele despre viața și activitatea lui Onisifor Ghibu au fost adaptate după: Octavian O. Ghibu, Tabel cronologic, în Oameni între oameni. Amintiri, Selecție și introducere de Ion Bulei; text stabilit, tabel cronologic și indice de nume de Octavian O. Ghibu; note și comentarii de Ion Bulei, Octavian O. Ghibu, Șerban Polverejan, București, Editura Eminescu, 1990, pp. 15-18; idem, Tabel cronologic, în Onisifor Ghibu, Ziar de lagăr. Caracal 1945, Ediție îngrijită de Romeo Dăscălescu și Octavian O. Ghibu; cuvânt înainte de Romeo Dăscălescu; tabel cronologic, postfață și note de Octavian O. Ghibu, București, Editura Albatros, 1991, pp. XV-XX; idem, Tabel cronologic, în Onisifor Ghibu, La a douăzecea aniversare a Universității Daciei Superioare, Ediția a doua îngrijită, revăzută, cu prefață de prof. univ. dr. Crișan Mircioiu și o Addenda, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2001, pp. 13-16. A se vedea și Raia Rogac, Ion Constantin, Biblioteca „Onisifor Ghibu”: două decenii de istorie. Monografie, Cuvânt înainte de Lidia Kulikovski și Florin Rotaru, București, Editura „Biblioteca Bucureștilor”, 2012, pp. 29-65, ca și sursele digitale: https://www.mncr.ro/; https://muzeu.mncr.ro/index.php/expo/expozitii-temporare/onisifor-ghibu; https://fotoalbumulghibu.wordpress.com/; https://onisiforghibu.ro/, accesate la 5 iulie 2023.

[2] Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieții. Anii mei de învățătură, Ediție îngrijită, prefață, note și comentarii de Nadia Nicolescu, postfață de Mircea Zaciu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981.

[3] https://doxologia.ro/sfantul-mucenic-onisifor, accesat la 5 iulie 2023.

[4] https://onisiforghibu.ro/index.php/2023/05/07/o-ghibu-der-moderne-utraquismus-die-zweisprachigkeit-in-der-volksschule-hermann-beyer-sohne-langensalza-1910/, accesat la 5 iulie 2023.

[5] Onisifor Ghibu, Nu din partea aceea. Studii și articole 1904-1914, Îngrijire de ediție, studiu introductiv și note de Vasile Popeangă, cu o prefață de Nadia Nicolescu, București, Editura Eminescu, 1985.

[6] https://onisiforghibu.ro/index.php/2023/05/11/g-sima-o-g-scoala-romaneasca-din-transilvania-si-ungaria-desvoltarea-ei-istorica-si-situatia-ei-actuala-institutul-de-arte-grafice-carol-gobl-s-sor-ion-st-rasidescu-16-strada-paris-fosta-do/, accesat la 5 iulie 2023.

[7] Memorie și cunoaștere locală. Veturia Ghibu, https://www.bjc.ro/wiki/ index.php/Ghibu%2C_Veturia, accesat la 5 iulie 2023.

[8] Octavian O. Ghibu, Bibliografia lucrărilor lui Onisifor Ghibu în legătură cu Basarabia și cu moldovenii de peste Nistru, în Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieții. În Basarabia revoluționară (1917-1918). Amintiri, Ediție îngrijită, prefațată, tabel cronologic, note bibliografice și indice de nume de Octavian O. Ghibu, Chișinău, Editura Universitas, 1992.

[9] https://onisiforghibu.ro/index.php/2023/05/11/diverse-pseudonime-o-g-scoala-moldoveneasca-revista-obstei-invatatorilor-moldoveni-din-basarabia-chisinau-1917-1918/, accesat la 5 iulie 2023.

[10] https://onisiforghibu.ro/index.php/2023/05/24/o-g-cum-s-a-facut-unirea-basarabiei-in-biblioteca-astra-nr-9-editura-asociatiunii-tiparul-tipografiei-arhidiecezane-sibiu-1925/, accesat la 5 iulie 2023.

[11] Onisifor Ghibu, La a douăzecea aniversare a Universității Daciei Superioare, Ediția a doua îngrijită, revăzută, cu prefață de prof. univ. dr. Crișan Mircioiu și o Addenda, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2001.

[12] Dorina Rusu, Membrii Academiei Române. Dicționar, Ediția a III-a revăzută și adăugită cu un cuvânt înainte de Academician Eugen Simion, București, Editura Enciclopedică / Editura Academiei Române, 2003, p. 337.

[13] https://onisiforghibu.ro/index.php/2023/05/11/o-g-catolicismul-unguresc-in-transilvania-si-politica-religioasa-a-statului-roman-institutul-de-arte-grafice-ardealul-str-memorandumului-no-22-cluj-1924/, accesat la 5 iulie 2023.

[14] https://onisiforghibu.ro/index.php/2023/05/24/o-g-dare-de-seama-despre-activitatea-astrei-basarabene-in-cel-dintai-an-de-activitate-al-ei-1926-7-tipografia-eparhiala-cartea-romaneasca-chisinau-1927/, accesat la 5 iulie 2023.

[15] Bibliografia a fost reunită în lucrarea semnată de Ioan Moga, Iosif Naghiu, Ioachim Crăciun, Bio-bibliografia Profesorului Onisifor Ghibu, București, Editura „Cultura Națională”, 1941, cf. https://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/143495, accesată la 5 iulie 2023. Octavian Ghibu avea în pregătire o bibliografie actualizată la nivelul anilor 1990 (rămasă nepublicată) a operei edite a lui Onisifor Ghibu.

[16] Onisifor Ghibu, Ziar de lagăr. Caracal 1945, Ediție îngrijită de Romeo Dăscălescu și Octavian O. Ghibu; cuvânt înainte de Romeo Dăscălescu; tabel cronologic, postfață și note de Octavian O. Ghibu, București, Editura Albatros, 1991.

[17] Onisifor Ghibu, XXVI. Memoriu către N. Bulganin și N. Hrușciov privind dreptul la autodeterminare al românilor din Basarabia și Nordul Bucovinei și retragerea trupelor sovietice din țară (31 octombrie 1956), în Onisifor Ghibu, Chemare la judecata istoriei. Apeluri la rațiune (1953-1970), Vol. II, Selecția, îngrijirea ediției și note Octavian O. Ghibu, București, Editura Albatros, 1993, pp. 220-224.

[18] Ioan Cerghit, Mihai Ghivirigă, Alfred Lauterman, Ion Gh. Stanciu (coord.), Onisifor Ghibu. 100 de ani de la naștere. Culegere de comunicări, București, Biblioteca Centrală Pedagogică, Universitatea București – Catedra de Pedagogie-Psihologie, 1984.

[19] Raia Rogac, Ion Constantin, op. cit.

[20] Cf. Lidia Brânceanu, Constanța Ghibu, In memoriam Octavian O. Ghibu, Îngrijirea ediției, prefața, nota asupra ediției, note, indici de Lidia Brânceanu; selecția documentelor de Constanța Ghibu și Lidia Brânceanu, rezumatele documentelor de Constanța Ghibu, București, Editura Semne, 2003; Raia Rogac, Ion Constantin, op. cit. Ultimele lucrări editate prin contribuția urmașilor lui Onisifor Ghibu sunt: Mihai Ghibu (ed.), Din scrisorile primite de Onisifor Ghibu, Vol. I-III, Selecția scrisorilor, cuvânt înainte, îngrijirea ediției, note și comentarii, indici de nume de Mihai O. Ghibu, București, Editura Semne, 2007; Onisifor Ghibu, Octavian Goga – Prietenie și luptă de o viață. Amintiri, Ediție, cuvânt înainte și note de Mihai Ghibu, București, Editura Semne, 2009.

[21] Onisifor Ghibu, La a douăzecea aniversare a Universității Daciei Superioare, Ediția a doua îngrijită, revăzută, cu prefață de prof. univ. dr. Crișan Mircioiu și o Addenda, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2001.

[22] https://fotoalbumulghibu.wordpress.com/, accesat la 5 iulie 2023.

Bio-bibliografia din 1941